Triglav

Mai aveam inca 2 săptămâni pâna la plecarea mea din Austria. Toţi colegii mei se cam gândeau la casa. Am simţit că trebuie să fac ceva şi mi-am amintit că înainte să plec din România mi-am propus să merg pe munte pe Grossglockner (ceea ce nu s-a intâmplat) şi o ieşire în parcul naţional Triglav. Am renunţat destul de uşor la Grossglockner (din motive obiective: zăpadă, lipsa echipamentului, lipsa timpului). În condiţiile acestea am hotărât că trebuie sa plec în Slovenia. Zis şi făcut: sâmbătă dimineaţa pe la 4 am plecat din cămin echipat cu tot ce trebuie inclusiv cort, chiar dacă am citit pe nu mai ştiu ce site că e interzis să campezi pe teritoriul parcului.

De la Klgenfurt am mers cu trenul până la Jesenice, un oraş pe care nu am apucat sa îl vad, oricum era destul de mic. De acolo am luat alt tren până la Bohinj Bistrica (mi-a adus aminte ce casă: se citea ca şi Bistriţa). Traseul a fost foarte interesant, mi sa părut că seamănă destul de bine cu valea Arieşului. În plus trenul a fost mai special cu vagoane mai înguste şi cu interior de lemn, cu tot felul de poze făcute în timpul construirii liniei şi cu diferite peisaje din P.N. Triglav. Am avut impresia că trenul acela era special pentru turişti, dar am văzu şi mulţi puştani care veneau de la şcoala (se pare că era un fel de personal al CFR-ului). Din Bohinj Bistrica mai trebuia să mai merg vreo 15 km cu ceva până să încep să urc pe munte. Cumva am aflat că trebuie sa iau un bus care venea din oră în oră şi ducea la Ukanc (Ucanţ). Am pierdut o oră pe banca din faţa primăriei şi când a venit busul am aflat că eram în staţia greşită şi şoferul mi-a arătat maşina colegului său care tocmai pleca... Am mai aşteptat încă o oră şi am hotărât ca am nevoie de o cafea.

Din Ukanc, din faţa hotelului Zlatorog la ora 12 începe distracţia: o urcare foarte abruptă devreo 600 m. Abia am asteptat să fac puţină mişcare. Pe cărare am întâlnit un profesor de geografie din Germania. Am discutat puţin despre viaţa de profesor în Germania, nu cred că e nevoie de explicaţii prea multe. Mai sus pe drum am întâlnit un cuplu de sloveni, foarte de treabă, le.am povestit cum am ajuns pe acolo din România. Am observat că le-a făcut plăcere sa povestim. I-am lăsat şi pe ei în urmă fiindcă trebuia să ajung cât mai aproape de vf. Triglav (2864m) ca a doua zi să urc pe vârf iar duminică noaptea să ajung în Klagenfurt. Am intrat în valea celor 7 lacuri (nu mai ţin minte cum se cheamă fiecare lac; slovena nu e o limbă foarte uşoară şi am tot mers. La prima cabană am întâlnit un grup de pensionari din Germania care erau însoţiţi de un ghid sloven. După ce m-am consultat cu ghidul lor (nu aveam o hartă adecvată) mi-am dat seama că nu o să reuşesc să ajung pe Triglav în timpul pe care îl aveam la dispoziţie şi în plus am aflat că nu voi putea dormi în cort (2 kg cărate în plus), dar aveam şanse să găsesc refugiul de iarnă deschis de la o cabană în capătul vaii aflată pe la 2000 m altitudine. De acolo puteam să cobor foarte uşor în vale şi să urc pe un vârf din apropiere (Kranjavec 2569m). M-am gândit puţin şi am optat pentru opţiunea aceasta cu toate că nu am renunţat de tot la varianta cu Triglav. Peisajul era foarte frumos şi parcă acele 7 lacuri erau la distanţe perfecte, pe când mi se termina apa din sticlă apărea un lac. Era absolut perfect, am şi uitat de neplăcerile aşteptării după 2 autobuze în loc de unul. Spre dupămasă am ajuns la refugiu, o căsuţă mică înalţată cu 1m şi cu o mica scăriţă la intrare. În jurul refugiului era plin de tineri care vorbeau germană. Se observa uşor că sunt un grup, unii vorbeau o germană mai ciudată. Am aflat mai târziu, după ce am mancat că erau elevi din Germania şi Cehia, ceva excursie de recompensă pentru cât de mult s-au străduit... Eram vreo 30 de oameni în refugiu acela mic şi eu încă mă mai gândeam să instalez cortul. Am renunţat, cred că eram prea obosit, în plus mai era acolo un grup de 4 sloveni despre care m crezut că sunt rangeri. După ce am discutat cu ei s-a dovedit să nu fie aşa. Toată lumea de la refugiu spunea că va veni vremea rea şi că ei coboară de pe munte. M-am speriat puţin, dar m-am incurajat şi am decis să plec a doua zi de dimineaţă (5:00 am).

După un somn pe podea între bocancii a 10-15 persoane este de înţeles că trezirea mi-a fost uşoară şi după operaţiile de rutină am plecat de la refugiu pe la 5:20. Urcarea a fost destul de uşoară, chiar dacă bocancii mei Alpine Stars nu prea făceau faţă în zăpadă îngheţată. Am trecut printr-um loc destul de sinsitru, după descierea din ghidul parcului. Hribarice, se numea acel platou unde era foarte uşor să pierzi cărarea. M-am descurcat, în sensul că am ajuns pe vârf pe la ora 9, dar nu pe traseul normal. Am savurat un pachet de biscuiţi şi priveliştea incredibilă. Era foarte cald si soarele lumina dinspre vf. Triglav. După pozele de rigoare (e destul de greu sa îţi faci sungur poze) m-am hotărât că voi urca anul viitor pe Triglav, şi am plecat. La coborâre a fost mai uşor, un fel de ski pe bocanci. Era mai rău când se terminau petecile de zăpadă.

Când am ajuns înapoi la refugiu era pustiu, dar curat, incredibil de curat. Nu prea îmi venea să cred că am încăput atâţia oameni în locul acela aşa de mic. Pe la ora 13:00 am început să cobor către valea Trenta de unde planificam să iau un bus către Jesenice. Drumul era destul de frumos. Am coborât destul de mult cam 1500m. Era foarte de cald şi nici urmă de nor pe cer. Mă simţeam foarte odihnit chiar dacă m-am trezit la 5. Coborârea a durat cam 2 ore şi jumătate şi a trebuit sa traversez o porţiune de zăpadă. Cred că am fost primul care a coborât pe acolo anul acela. E un sentiment ciudat să nu mai vezi urme pe drum, pe zăpadă. Mă gândeam în sinea mea că dacă alunec o să am o problemă. La un moment dat a devenit monoton, mai ales când am dat de un drum forestier, pe care am mers o bună bucată de vreme. Am ajuns în final la sediul P.N. Triglav în vale Trenta, de unde mi-am cumpărat o hartă, ca să mă asigur că mă voi întoarce. Până la bus mai aveam de aşteptat încă vreo 3 ore din care 1 oră am stat pe terasă şi am savurat o bere locală Zlatorog (un capricorn cu coarne de aur care păzea o comoară ascunsă în munte şi este ucis de un vânător dar reînvie datorită unei flori de colţ). Cu jumătate de oră înainte să vină busul am întâlnit 2 fete din Wiena care veneau de pe munte. După ce am povestit pe unde am fost şi unde mă duc am aflat că una din ele a fost cu o bursă la fel ca şi a mea chiar în Cluj Napoca, oraşul unde locuiesc eu. Am mers acelaşi drum până în Jesenice pe o ploaie torenţială care a durat mai mult decât de obicei. Au avut dreptate slovenii de la refugiu cu vremea.
Analizând ieşirea am constatat că a fost perfect, m-a plouat doar cât am aşteptat să pot urca în autobuz. Am ajuns întimp util la Klagenfurt, chiar dacă am aşteptat înca vreo 2 ore în Jesenice şi o oră în Villach pentru conexiunile trenurilor.